Noi scriem (doar) cu lumina

Expoziţie de fotografie “DUOURI, DUALISME ŞI ALTE ÎNDOIELI”

Creat la: 16 iulie, 2011 | Autor:

 

Casa de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi
Clubul Fotografilor
Galeria de Artă “Labirint”

Bogdan T. TOMA
“DUOURI, DUALISME ŞI ALTE ÎNDOIELI”
Expoziţie de fotografie

Prezintă: Cristian ŢIBU

Vernisaj: marţi, 19 iulie 2011, ora 19:30
Perioadă: 18 iulie – 1 august 2011


In: Expozitii | Adauga un comentariu »

Mihailopol, îmblânzitorul de viață

Creat la: 13 iulie, 2011 | Autor:

Autor articol: Rodica Mandache

Sursa: http://www.jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/mihailopol-imblanzitorul-de-viata-583461.html

Boem – persoană cu preocupări artistice care trăieşte dispreţuind convenţiile sociale, regulile. Dar tot boem este numit şi cel care duce o viaţă dezordonată şi plină de pri­va­ţiuni. Boem e cel care, cu candoare, caută armonia vieţii, în fiecare clipă. E cel care are puterea de a schimba părerea celorlalţi, despre permanenţa epocii lor.

Paradoxal, ei sunt cei care construiesc scara valorilor timpului în care trăiesc. Poate e o vedere personală a acestui înţeles de cuvânt. Mihailopol era un boem, era definiţia boemului.  Trăia într-o dezordine foarte ordonată: poze, filme, aparate, cărţi, hârtii, creioane, cutii, reviste, tablouri, medalii, rame, toate găsite de  el într-un minut. Se baza pe intuiţia lui fabuloasă şi numai pe ea.

La 17 iunie 2011, după 29 de ani de când a plecat dintre noi, la Iaşi, la casa Mihai Ursachi, în Copou, doi bărbaţi cu un entuziasm şi o naivitate păstrată de generaţii de la 1848,  cu o credinţă religioasă în oameni, pe numele lor Cristian Gafiţescu şi Cristian Ţibu, au organizat o retrospectivă Aurel Mihailopol. Fotografiile lui Mihailopol, pe gardul Copoului, în Iaşiul meu natal, m-au făcut încă o dată să cred că Dumnezeu mă iubeşte mult. Au fost trei zile de beţie spirituală.

Fotografiile lui Mihailopol arată duios o Românie fabuloasă, cunoscută şi necunoscută, cu oameni ca nişte „recife de corali” buni, demni şi săraci, dar luptându-se cu viaţa.

În seara vernisajului, publicul era aşa de nu­me­ros şi aşa de tânăr, curios şi mirat, foarte mirat, că în comunism s-au făcut şi lucruri bune. Pe lângă tineri erau multe doamne cu pălării şi rochii uşoare în culori pastel, fete tinere şi fru­moa­se cum numai în Moldova găseşti, toate visau în faţa fotografiilor care aveau peste ani putere. S-a vizionat şi filmul Dianei-Maria Mihailopol şi al lui Andrei Coruţ „Nota zece pentru pâine şi sa­lu­tări de la mama” (titlul unei fotografii premiate).

În a doua seară, proiecţia s-a făcut afară, în parc, unde mirosea a tei înflorit, îmbătând pe toa­tă lumea, cum numai la Iaşi te poţi îmbăta, filmul rula, o pală de vânt a luat programele, foile cu portretul lui Mihailopol şi toate au început să zboare şi ningea straniu în noapte cu hârtii albe şi cineva a spus: „Domnul Mihailopol este cu noi!”. În film, Mihailopol vorbea, povestea, glumea, conducea maşina şi fotografia în acelaşi timp, era „îmblânzitorul de viaţă”. Se desprindea şi vivere pericolosamente. Se găsea intactă dragostea lui pentru viaţă şi turnura mistică a fotografiatului.  Lumea tânără, care privea hămesită la substanţa profundă a pozelor lui, era ca într-o transă. Şi pozele lui Mihailopol cădeau cu zgomot la pământ „bum!”, şi atunci eu trebuia să spun povestea celei căzute. Doamne, ce stare de graţie am trăit!

Oare cum pot fi şi astfel de clipe? Pot! Priveam fotografiile, ochii publicului naiv şi tânăr, cerul neobişnuit de senin. O ofensivă de anotimp dulce. Nu mai simţeam canicula. Nimeni nu se certa. Lumea era împăcată. Peste tot miros de tei înflorit care se destrăma, timpul stătea. Ce frumos! Fac în gând o plecăciune pentru aceşti ieşeni tineri care sunt fericiţi pur şi simplu când vor ei. Fericiţi că au reuşit ce şi-au propus, şi anume „să pună pe pereţi aceste poze”.

După aproape 30 de ani de la dispariţie, Mihailopol există prin ce a făcut pentru alţii. Avea printre textele scoase pentru viitoarele lui fotografii cu nori, căci era proprietar de nori, un poem antic de dragoste. Grec fiind, socotea poemul ceva aşa ca o „moştenire”. Aşa o să închei şi eu povestea despre această seară dumnezeiască: „Tineri, veniţi să cântaţi/ Veniţi să vedeţi/ Veniţi să aflaţi cum începe iubirea// Ea începe de la ochi/ Şi alunecă la inimă/ Şi-n inimă prinde rugăciuni/ Noaptea şi aurora, stelele şi luna/ O stea a coborât şi spus mării/ Marea a spus vâslei/ Vâsla corăbierului şi corăbierul a cântat-o”.


In: Expozitii | 1 Comentariu »